Mugur Marin

Cred că niciodată n-am știut prea bine ce vreau să mă fac când o să fiu mare.

Am mers înainte, pas cu pas. Uneori din curiozitate, alteori pentru că trebuia, alteori pur și simplu pentru că apărea ceva nou și voiam să înțeleg cum funcționează.

Am ajuns la film pe un drum lung, sinuos și deloc previzibil. Un drum pe care, la început, nici nu mi l-aș fi putut imagina.

Am trecut prin arte plastice, muzică, calculatoare, mecanică auto, electronică, sunet, lumini, radio, evenimente și fotografie. Privite separat, unele dintre lucrurile astea nu prea au logică împreună.

Pentru mine, însă, au avut.

Am fost mereu curios să înțeleg cum funcționează lucrurile. Să desfac, să repar, să construiesc, să încerc. Uneori și să stric. Face parte din proces.

Probabil de aici vine și descrierea pe care mi-am făcut-o la un moment dat și care încă mi se potrivește:

Sunt un ultra-autodidact, priceput la prea multe.

Pe la 17 ani asamblam calculatoare într-o firmă mică din Obor.

Țin minte și acum cum fugeam între depozit și magazin cu buzunarele doldora de procesoare AMD și Intel și mă uitam în stânga și în dreapta când traversam Calea Moșilor, să nu dea tramvaiul 21 peste mine.

Au urmat hardware, rețele, service și ani în care, dacă ceva nu funcționa, trebuia să aflu de ce.

La aproximativ 20 de ani am plecat în Statele Unite. Am locuit aproape un an în Boston și am ajuns să lucrez la Jaguar, când în mecanică, când în IT.

Mecanica o știam de acasă. Reparasem mașini împreună cu tata încă de când eram copil.

Cu Mac-urile era altă poveste.

Într-o zi s-a stricat Mac-ul șefului meu.

Eu mă pricepeam foarte bine la PC-uri.

La Mac-uri, deloc.

L-am mințit că mă pricep.

Am luat calculatorul acasă fără să am habar ce trebuia să-i fac ca să pornească. Dar exista și partea bună: pentru două zile scăpasem de supape și culbutori.

Atât mi-a luat.

După două zile m-am întors la birou cu Mac-ul perfect funcțional.

Nu cred că i-am spus vreodată șefului meu partea cu „habar n-aveam”.

Povestea asta spune probabil mai multe despre felul în care am învățat toată viața decât ar spune zece diplome puse într-un CV.

Nu știi?

Înveți.

Trebuie să funcționeze mâine?

Înveți până mâine.

M-am întors în România pentru că îmi lipseau oamenii mei.

Au urmat câțiva ani cu mașini aduse din Germania. Mulți kilometri. Foarte mulți. Multe decizii tehnice și comerciale, nopți dormite în toate condițiile posibile și câteva situații în care viața a stat destul de aproape de muchia cuțitului.

A fost și asta o școală.

Doar că n-avea tablă, catalog și profesori.

Au fost și câțiva ani din viața mea greu de pus într-o meserie anume.

Am lucrat ca asistent și șofer pentru Marina Sturdza, într-o perioadă în care reprezenta International Herald Tribune în România.

Marina revenise oficial în țară în 1997 împreună cu International Herald Tribune, pentru organizarea primului mare summit de investiții din România.

Eu am lucrat alături de ea în perioada aceea și la pregătirea lucrurilor care trebuiau făcute pentru ca acel eveniment să se întâmple la București.

Pentru mine a fost prima întâlnire cu un eveniment internațional de asemenea anvergură.

În mintea mea, acel prim mare summit a fost începutul unei linii de evenimente internaționale tot mai mari pe care România avea să ajungă să le găzduiască și care, peste ani, avea să ducă până la primul summit NATO găzduit de România, la București, în 2008.

Pentru mine era o lume complet diferită.

Presă internațională.

Business.

Diplomație.

Protocol.

Oameni pe care până atunci îi vedeam mai degrabă la televizor și pe care, dintr-odată, îi aveam la câțiva pași.

Pe atunci nu filmam așa cum filmez astăzi.

Și aici există una dintre nepotrivirile de timp din viața mea care încă mă dor.

Mi-ar fi plăcut enorm s-o filmez pe Marina Sturdza.

Am cunoscut-o prea devreme pentru filmmakerul care aveam să devin.

Astăzi aș fi știut ce să caut.

Nu titlul.

Nu protocolul.

Nu prințesa.

Omul.

Aș fi vrut să stau cu camera în fața ei și pur și simplu s-o ascult. Să-i văd pauzele, privirea, mâinile. Să văd ce rămâne într-un om după o asemenea viață.

N-am făcut filmul acela.

Și cred că este unul dintre filmele pe care mă doare cel mai tare că nu le-am făcut.

Apoi viața m-a dus aproape în direcția opusă.

Am ajuns să lucrez și cu Leslie Hawke, mama actorului Ethan Hawke, venită în România prin Peace Corps și implicată în proiecte pentru copii și familii aflate în sărăcie.

Avea să cofondeze ulterior OvidiuRo și să-și continue ani întregi activitatea pentru accesul copiilor la educație.

Din nou, alți oameni.

Altă lume.

Într-un interval relativ scurt trecusem de la oameni foarte puternici, protocol și întâlniri internaționale la oameni ale căror probleme erau dintre cele mai concrete.

Cred că și asta m-a format.

Cu mult înainte să știu că voi ajunge să fac filme despre oameni, viața mă obliga deja să mă uit la oameni foarte diferiți.

Astăzi legătura mi se pare aproape evidentă.

Atunci nu era deloc.

Au urmat sunetul și luminile profesionale, apoi radio.

La Radio 21 și Europa FM am lucrat din nou acolo unde mă simțeam foarte bine:

nu la microfon, ci în spatele lui.

Calculatoare, studiouri, cabluri, mixere, microfoane, izolație fonică, emițătoare, antene.

Toată infrastructura pe care ascultătorul n-o vede și pe care, dacă totul funcționează bine, nici nu ar trebui s-o observe.

Acolo s-a consolidat o regulă pe care o folosesc și astăzi în film:

Tehnica trebuie să funcționeze fără să devină subiectul principal.

Dar pentru asta trebuie s-o mănânci pe pâine.

Dimineața, la prânz și seara.

Până devine reflex.

Exact ca ambreiajul la mașină.

Ca drumul să fie suficient de sinuos, nici N-trance n-a început cu film.

În 2005 am preluat o societate înființată în 1992, iar primul proiect a fost o agenție de plasare de bone și personal casnic.

Da.

Știu.

Nu pare să aibă nicio legătură cu locul în care am ajuns.

Dar cam așa a arătat viața mea profesională.

După aceea au început să se întâlnească lucrurile pe care le adunasem până atunci: muzica, sunetul, luminile, tehnica, calculatoarele, evenimentele, fotografia și, din ce în ce mai mult, video.

În perioada cea mai aglomerată, N-trance ajunsese la aproximativ 14 angajați și colaboratori.

Făceam petreceri corporate, conferințe, lansări, concerte și producție tehnică.

Au fost proiecte pentru Raiffeisen, Piraeus Bank, Michelin, Roche, Bayer și multe altele.

Unul dintre cele mai mari a fost o petrecere de Crăciun pentru Piraeus Bank, cu aproximativ 5.000 de participanți.

Uneori făceam munca a trei oameni deodată.

Sunet.

Lumini.

Cameră.

Fotografie.

Proiecție.

Montaj.

Grafică.

Ce trebuia făcut.

Nu era neapărat cea mai sănătoasă metodă de lucru.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să stau lângă o problemă și să aștept pe cineva care știe.

Voiam să știu eu.

Și în perioada aceea am descoperit și altceva, foarte important pentru mine:

iubesc să-i învăț pe oameni.

De fapt, începusem s-o fac cu mult înainte de N-trance.

Când eram foarte tânăr, după Tonitza, am lucrat o perioadă cu Ada Cartianu, pe atunci adolescentă.

Astăzi este artist și autor româno-american.

Pe propria ei pagină biografică povestește că, după ce a renunțat la o formă prea rigidă de educație artistică, a studiat acasă cu mine.

Scrie că am încurajat-o să creeze așa cum percepea ea lumea și să aibă încredere în propria imaginație.

Să citesc asta după atâția ani înseamnă mult pentru mine.

Mai târziu au venit oamenii din N-trance.

Cameramani.

Luminiști.

Sunetiști.

DJ.

Tehnicieni.

Pe unii îi luam aproape de la zero.

Nu voiam doar să știe unde este un buton.

Încercam să-i învăț de ce facem lucrurile într-un anumit fel și, mai ales, cum să gândească singuri când lucrurile nu ies conform planului.

Pentru că la un eveniment, dacă ceva se strică, nu există:

„Vedem mâine.”

Nu există:

„Mai încercăm o dată.”

Trebuie rezolvat.

Acum. Instantaneu.

Ce știu, îmi place să dau mai departe.

Mi se pare important să dăm mai departe din cunoașterea noastră.

În asta cred cu tărie.

Și uneori mă uit unde au ajuns unii dintre oamenii aceia și mi se zbârlește părul pe mine.

Știu ei cine sunt.

Dacă omul de lângă mine ajunge să facă un lucru mai bine pentru că i-am arătat eu ceva, pentru mine este o onoare.

Nu cred că pierzi ceva atunci când îl înveți pe altul ceea ce tu știi.

Din contră.

Înainte de portrete video, documentare și CinematicBizStories au fost sute de filmări de evenimente.

Nunți.

Petreceri.

Botezuri.

Concerte.

Evenimente corporate.

Ani întregi în care am stat cu camera printre oameni.

Și cred că acei ani m-au format mai mult decât mi-am dat seama atunci.

La un eveniment nu ai duble.

O privire apare și dispare.

O reacție durează o secundă.

O îmbrățișare.

O lacrimă.

Un râs.

Uneori doar o șoaptă pe care o prinzi aproape sonor pentru că ai avut norocul — sau reflexul — să fii exact acolo.

Dacă ai ratat momentul, s-a dus.

Nu poți spune:

„Mai faceți o dată.”

Am învățat să mă uit nu numai la omul care vorbește, ci și la omul care îl ascultă.

Nu numai la mire și mireasă, ci și la mama care îi privește dintr-un colț.

Nu numai la scenă, ci și la omul din public care pentru două secunde uită de toți cei din jur.

Fiecare moment are singularitatea lui.

Ani întregi am vânat, uneori fără să-mi dau seama, din instinct și aproape obsesiv, adevărul și emoția fiecărui moment.

Fără să știu că, de fapt, mă pregăteam pentru filmele pe care aveam să le fac mai târziu.

Prefer să-i filmez când sunt ei înșiși.

Cu micile lor imperfecțiuni.

Tocmai ele îi fac autentici. Adevărați.

Majoritatea oamenilor pe care îi filmez nu sunt actori.

Și nici nu vreau să devină actori pentru mine.

Uneori, când un om încearcă să spună totul perfect pentru cameră, începe să dispară chiar el din cadru.

Pe mine mă interesează clipa în care uită puțin de cameră.

O pauză.

O privire.

Mâinile.

Felul în care atinge un obiect despre care vorbește.

O ezitare.

Uneori chiar un cuvânt spus greșit.

Acolo încep să-l văd.

Și când se întâmplă asta, mă prinde și pe mine.

Uneori mă surprind vorbind împreună cu omul, în mintea mea.

Alteori îi spun câte un cuvânt în șoaptă, aproape fără să-mi dau seama.

Atât de captivat ajung să fiu de ceea ce spune.

În acel moment, trebuie să fiu acolo cu totul.

De asta tehnica trebuie s-o mănânci pe pâine până devine reflex.

Nu vreau să mă gândesc la butoane, la cameră sau la gain-ul microfonului exact în clipa în care omul din fața mea spune ceva ce poate nu va mai spune niciodată în același fel.

Pentru că, în acel moment, el este centrul universului meu.

Nu camera.

Nu lumina.

Nu eu.

El.

Ele spun mai bine decât mine ce fac și cum o fac.

Pot să explic tehnică, montaj, lumină și sunet.

Dar până la urmă filmele sunt cele care mă dau de gol.

În ele se vede unde aleg să pun camera.

Cât mă apropii.

Când aleg să tac.

Cât las un moment să respire.

Și, poate cel mai important, ce aleg să nu tai la montaj.